Lumea nefirescului: viol cu repetiţie

• Share
• Email

• Share
• Email

Urmăresc cu mare plăcere, deşi nu sunt în niciun caz un fan al lui Puya, melodia Change pe care a scos-o pe la finele anului trecut. Nu este probabil-nu mă pricep, cea mai mare realizarea a sa dar, sincer, îmi place versul, e scrisă cu cap şi coadă, are ritm şi atrage.
Un alt motiv pentru care această melodie place este că, oricine ar fi făcut-o, surprinde într-un mod inteligent realitatea pe alocuri scabroasă a timpului nostru.
Se spune că eşti ceea ce mănânci; se poate aplica oare şi la: eşti lucrul la care te uiţi? România ultimilor ani a fost invadată de o puzderie de televiziuni care mai de care mai „interesante”. Moda posturilor aşa-zis de nişă a născut monştri care de care mai urâţi: avem posturi doar cu manele, posturi „politice”, ştiri cu cele mai cumplite „coşmaruri”, posturi cu proşti etc.
Printre ele, unul anume, „recomandat” şi de videoclip, este suma a tot ce poţi găsi mai rău în România asta: „vrăjitoare”, „pseudo-vedete”, „Lenuţe” şi tot felul de „zombi” se perindă prin faţa camerelor de luat vederi ca pe un adevărat ring al hidozităţii şi prostiei. O fi „Oglinda” României de azi, o fi doar ce se vinde, ce se cere? Nu aş putea să spun.
Oricum ar fi, se zice: viaţa bate filmul! Ne-am obişnuit cu atâta „sânge”, suntem imuni la orice porcărie vânturată pe fiecare canal aproape, la 17.00, la 19.00, la 22.00, numai mizerii: acelaşi crime, violuri, scandaluri, incesturi … date şi redate, e parcă un horror reluat la nesfârşit la care nu te mai temi ci râzi cu poftă ca la cel mai haios film văzut vreodată.
Îţi mai vine însă să râzi când lucruri de genu’ ăsta se petrec chiar în cartierul tău? Pe strada ta? Lângă casa ta? În casa … Nu? Mă gândeam eu…
{i totuşi lucrurile astea chiar se întâmplă. Nu ştiu dacă verbul „a se întâmpla” e în contextul potrivit, dar e o realitate. Ce spuneţi de o bătrână de 74 de ani, de prin zona noastră violată, timp de trei zile, în urmă cu trei ani de un nenorocit de doar 21 de ani? Ce spuneţi că a ieşit din închisoare şi a revenit la „locul faptei” şi „loveşte” din nou? Cred că … „nimic nou!”. O fi cea de la ştirile de aseară? O fi vreuna de pe la postul în care se „oglindeşte” România?
Se spune că România e una din cele mai credincioase ţări din Europa. Avem un procentaj net de creştini practicanţi care valorizează creştinismul şi îl pun în practică în cele mai nesemnificative tradiţii şi ne bucurăm să le avem şi pe acelea. Ce ne facem însă cu atâta rău? Cum îl putem pune lângă credinţa noastră străbună, lângă Dumnezeul pe care îl purtăm pe buze şi îl mărturisim în inimă?
Oare putem rămâne indiferenţi atunci când mamele, bunicile, mătuşile noastre sunt violate, cu bestialitate, de cei care puteau să le fie copii. Darămite nepoţi. Cât de împietrite ne pot fi inimile când atâta durere şi suferinţă se întâmplă în spatele nostru. Uneori stau şi mă întreb cum de ne mai rabdă pământu’?
Ce mi se pare mai grav e că ne-am împăcat cu situaţia. Nu ăsta e firescul lucrurilor şi nu aşa trebuie să rămână. În religia creştină, omul e fiinţa ce a fost creată ca prima şi cea mai importantă făptură: este dotată cu minte, iubeşte, doreşte, simte, crează cu mintea sa cele mai frumoase lucruri, are suflet, este stăpânul şi cununa creaţiei. Ce a făcut omul din sine? O vedem în spectacolele Oglinzii. Suntem parte la ceea ce privim, suntem ceea ce privim dacă le consimţim chiar şi doar printr-un rânjet.
Cât timp noi, ca fiinţe umane, nu ne vom conştientiza valoarea, cât timp nu ne vom recunoaşte şi nu ne vom cultiva adevărata demnitate, rămânem şi ne afundăm în lumea nefirescului, în direct … la … oriunde.

Cristian Scripcaru

Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.